Acest frumos sport a devenit în ultima vreme din ce în ce mai cunoscut şi mai accesibil, însă mai există o mare parte de oameni pentru care judoul se află într-o totală confuzie; mai regretabile este însă faptul că, deşi judoul a cucerit milioane de adepţi din cele mai diferite colţuri ale lumii, există şi o altă parte de oameni care nici nu au auzit de el, şi dacă ceilalţi au o imagine confuză a acestui sport, aceştia din urmă nu o au nici măcar pe aceasta. Faptul este cu atât mai regretabil, cu cât sportul, în general, a intrat astăzi adânc în viaţa socială a tuturor popoarelor, pe drept cuvânt spunându-se că el a devenit un fenomen social.
Noţiunea de judo a fost răspândită în cele mai multe cazuri cu un conţinut eronat, pornite din „izul de imaginaţie bogată al omului din popor”. Fondul lucrurile (care conţin o parte de adevăr), aşa cum se întâmplă şi la poveştile menţionate, a rămas însă acelaşi, cunoscut ca: „secretul slabului pentru a-l învinge pe cel tare, sau arta prin care omul mic reuşeşte să-l învingă pe cel mare”. Tocmai acest aspect a făcut să se producă acea „mare atracţie” ( a oamenilor) către judo şi, totodată, ca el să capete azi o asemenea popularitate.
În acest sens, judoul a fost confundat cu JUJUTSU (scris de foarte multe ori impropriu JUJITSU sau JIU-JITSU), deoarece în mintea multora el era însoţit de o serie de „figuri” sau lovituri periculoase ( de regulă „tabu”), prin care un adversar devine repede „inofensiv”.
Vom face foarte repede lumină aici arătând că, jujutsu conţine într-adevăr o serie de prize, chei, dar mai ales lovituri periculoase ce vizează în special puncte vitale ale corpului, precum şi unele procedee de apărare (toate acestea folosite cu mult timp înainte de către vechii samurai, în lupte). Judoul, în schimb, este un sport ca oricare altul, cu reguli bine precizate, în care noţiunea de emulaţie este îndreptată în sensul de a învinge adevrsarul în spiritul respectului faţă de acesta şi în limitele permise de regulament.
Judoul derivă din jujutsu, din aceasta din urmă fiind scoase acţiunile periculoase pentru organism, păstrându-se procedeele nenocive; la acestea, cu timpul au fost adăugate pe bază de experienţă altele, în acelaşi spirit.
Pentru a elucida pe deplin acestă problemă şi pentru a scoate în evidenţă mai binw asemănarea şi deosebirea dintre judo şi jujutsu, vom încerca să analizăm esenţa acestor două cuvinte, punându-le „faţă-n faţă”.
Judo este definit, în general, ca „doctrina flexibilităţii sau a amabilităţii”, iar jujutsu ca „artă suplă”. În limba japoneză fiecare din aceste două cuvinte sunt compuse din două KANJI sau caractere chinezeşti.
Primul caracter al fiecărui cuvânt este JU, şi este definit ca principiul cedării sau al nonrezistenţei. Aplicativ, aceasta înseamnă că oamenii de talii diferite, a căror putere este măsurată în unităţi arbitrare, pot deveni egali pe baza principiului JU sau al nonrezistenţei. De exeplu, dacă un om are X unităţi de putere şi altul X-5, ultimul cu siguranţă va pierde într-o dispută unde amândoi se opun prin împingere. Pe de altă parte, dacă omul mai mic în loc să se opună împingerii celui mai mare se retrage chiar în momentul în care acela împinge, dar în acelaşi timp îşi păstreză echilibrul – adică aplică principiul nonrezistenţei – celălalt se va apleca înainte şi îşi va pierde echilibrul. Dacă se întâmplă aceasta, puterea celui mai tare se va reduce, de exemplu la X-7 unităţi, în loc de X cât a avut iniţial. Folosind acest avantaj, omul de talie mică are astfel puterea de a-l învinge pe cel de talie mai mare şi cu forţă mai multă.
Tamio Kusihara arată că: „este interesant să se facă o comparaţie, pe această linie, între punctul de vedere occidental şi cel oriental, în ceea ce priveşte auto-apărarea. De la început, lumea occidentală s-a bazat pe forţa brută, ca o regulă de bază a luptei”.
Lafcadio Hearn, care a căutat să se apropie mai mult de arta jujutsu spre a învăţa, a remarcat: „care minte apuseană ar fi putut să elaboreze un principiu atât de straniu, să nu te opui niciodată cu forţă forţei, ci, numai să dirijezi şi să utilizezi puterea atacului; să arunci un adversar exclusiv prin puterea sa, să-l învingi numai prin efortul lui? Desigur, niciuna! Mintea occidentală pare să lucreze în linie dreaptă; cea orintală în curbe şi cercuri minunate”.
Elementul echilibrului este prin urmare este esenţa lu JU şi reprezintă şi asemănarea fundamentală între JUDO şi JUJUTSU.
Diferenţa de bază dintre ele rezidă din cel de al doilea caracter al fiecărui cuvânt. În limba japoneză JUTSU înseamnă artă sau tehnică. De exemplu, BIJUTSU înseamnă „artele rafinate”, BIJUTSUKA „muzeu de artă” ş.a.m.d.
În ceea ce priveşte al doilea caracter al cuvântului JUDO, acesta are o implicaţie mai adâncă, mai filozofică. În general, DO poate fi definit ca „drumul pre perfecţiune”. Toate artele marţiale şi toată cultura japoneză de această natură reflectă, în acelaşi grad, esenţa spirituală întruchipată în religii ca „Budhismul” şi „Confucianismul”. De la prima derivă „Budshido” (adesea descris în termeni romantici ca „Drumul războinicului”), codul nescris al eticii samurailor. La început, budhiştii au căutat perfecţiunea prin meditaţie şi studiu în mari edificii publice, al căror nume purtau în mod obişnuit sufixul „DO”. Maeştrii care învăţau şi practicau artele maţiale erau adesea conduşi de acelaşi ideal. Ei doreau ca principiile artei lor, la fel ca şi „Budhismul”, să depăşească aureola perfecţiunii fizice şi să întruchipeze cele mai înalte norme de dezvoltare morală, în armonie cu puritatea mişcărilor corpului.
Originea judoului pare să fie oarecum confuză, date fiind versurile care circulă în acest sens; una din ele ne duce în vechea Indie, unde, se zice că, masorii indieni cunoşteau numeroase puncte vulnerabile pe corpul omenesc, de regulă noduri nervoase, reuşind să trateze durerile celor care-i solicitau în acest scop. În acelaşi timp însă, aceleaşi mâini care vindecau durerea puteau să o şi producă, şi chiar să producă moartea celui ce s-ar fi încumetat să le provoace.
Se spune că acestă artă a trecut în China, unde ar fi căpătat o dezvoltare mai mare.
O altă versiune etse aceea după care, un oarecare s-a stabilit pe insulele japoneze în timpul dinastiei lui Ming, aducând cu el o arză secretă şi înspăimântătoare, JUJUTSU, cu ajutorul căreia reuşea să-l învingă pe cei mai puternici.
Vom menţiona şi versiunea după care, un medic japonez din Nagasaki, pe nume Akazama Shirobei, a plecat în China spre a se prefecţiona în „arta vracilor”; reîntors acasă, a adus cu sine, printre alte cunştinţe, şi acelea ale luptei „corp la corp”, elaborând, în urma unui studiu de mai mulţi ani, propriul său sistem de apărare.
Se zice că Akazama Shirobei a observat într-o bună zi un fenomen interesant: o ramură de brad sub povara zăpezii s-a îndoit, gata parcă să se rupă; îndoindu-se din ce în ce mai mult sub acestă povară, în cele din urmă ramura a lăsat zăpada să lunece de pe ea, îndreptându-se victorios. Akayama a exclamat: „Te supui, pentru a învinge apoi”. De aici ar deriva principiul JU sau al nonrezistenţei, de care am vorbit anterior.
După o altă părere, jujutsu a fost adus în China de către preotul Chin Gen Pin în jurul anului 1659, şi introdus în Japonia sub forma arte Kempo sau „lovirii”, predată celor trei ronini (nobili samurai, razboinici), numiţi Fukuno, Isogai şi Miura, care ulterior au adăugat la aceste cunoştinţe propriile lor păreri, formând şcoli separate de jujutsu.
O altă versiune, care are mai multe argumente la bază (cea după care jujutsu ar fi fost adus de preotul chinez în Japonia sub forma artei Kempo, se bazează mai ales pe faptul că „Imperiul Ceresc” – China – avea în timpul sosirii lui Chin Gen Pin în Japonia o cultură considerată ca cea mai înaltă formă de civilizaţie a lumii), este aceea după care judo are originea în Japonia, fiind practicat sub forma vechii arte jujutsu, cu mult timp înaintea sosirii preotului chinez.
Astfel, însemnătile de familie ale unui japonez din prefectura Okayama, arată că el ar fi descendentul direct al lui Hisamore Diasuke, fondatorul şcolii de Jujutsu Takeuchi, unde s-a dezvoltat o formă a luptei fără armă, cu aproximativ 100 de ani înainte venirii lui Chin Gen Pin în Japonia.
O altă mărturie este aceea că Fukuno, unul din cei trei ronini, a predat noţiunile de bază ale jujutsului cu 20 de ani înaintea sosirii preotului chinez.
Pe de altă parte, Jushin Sekiguchi, un binecunoscut practicant al jujutsului în perioada Tokukawa (1600-1867), l-a predat la cererea seniorului Yorinobu Tokugawa unui grup de samurai, timp de mai mulţi ani.
Preotul chinez a contribuit, fără îndoială, la dezvoltarea jujtsu prin cunştinţele sale de kempo, dar, în afară de acestea, jujutsu are rădăcini adânc înfipte în trecutul feudal al Japoniei ( aşa cum am arătat anterior), născându-se din necesitatea de a supravieţui în lupte, dacă nu din altceva.
În acest sens, este cunoscut faptul că fiecare nobil samurai căuta să-şi instruiască cât mai bine războinicii în arta „luptei corp la corp”, iar aceştia, pentru a-şi sluji mai bine stăpânii, se dovedeau fosrte sârguincioşi în studierea acestei arte.
Documente şi mai vechi, cum este cronica japoneză nzon Soki – scrisă la ordinul împăratului în anul 720 al erei noastre – aminteşte despre un „turneu de lupte” care a avut loc în anul 230 î.e.n. unele izvoare consideră că acest turneu ar fi înrudit cu jujutsu.
Alte documente arată că, pentru prima oară când a fost folosită în Japonia o artă asemănătoare cu jujutsu, a fost o luptă între Nomino Sukune şi Taimano Vehaza, în przenţa celui de al II-lea împărat Suinin (anul 70 î.e.n.). Evenimentul este, în general, acceptat ca fiind originea luptei japoneze SUMO, un fel de concurs de împingere, în care victoria este decisă când unul dintre concurenţi fie că iese din „ring”, fie că atinge solul cu o parte a corpului. Dar, judecând după rezultatul întrecerii, evenimentul pare să fi fost condus mai mult pe linia jujutsu, deoarece Sukune şi-a omorât adversarul printr-o „lovitură de picior”.
În perioada kamakura (1185-1333), victoria pe câmpul de luptă a fost adesea decisă, în ultimă analiză, de aplicarea luptei neînarmate. Războinicii înşişi începuseră a studia foarte atent arta „luptei corp la corp”.
Documente vechi confirmă că, în această perioadă (anul 1200 e.n.) în timpul domniei împăratului Morimoto, jujutsu era răspândit în insulele japoneze sub forma „luptei corp la corp”.
În perioada Ashikaga sau Muromachi (1338-1573) s-au dezvoltat două direcţii: una către nemarţialul SUMO şi alta către artele marţiale ca: scrima, lupta cu suliţa, tragerea cu arcul etc. Primul om care a sistematizat o formă a luptei corp la corp, bazată pe principiile jujutsului, a fost Hisamori Tacheuchi, care a creat o tehnică numită Torite şi Koshimovari (arta de a apuca pe adversar).
Mai târziu, Eishin Inugani a dezvoltat o nouă tehnică, combinând arta luptei corp la corp cu folosirea sabiei. Aceasta a fost numită Kenden-Kumichi, fiind apoi schimbată în Kumiichi, şi mai târziu în Zoroi-Kumiichi (luptă corp la corp înarmat).
La începutul perioadei Tokugawa (aşa cum am mai arătat, 1600-1867) Hichiroemon Fukuno, unul dintre cei trei ronini descrişi anterior, a formulat o tehnică numită Yawara-Ryoshinto, care cuprindea ceea ce în prezent s-ar putea numai principiile lui JU (cedării sau nonrezistenţei).
Cam în acelaşi timp, Jushin Dekiguchi a fondat o şcoală în care se insista foarte mult pe arta UKEMI (căderea, care este de bază în judoul modern). Între aceste două şcoli cadrul pentru jujutsu a fost sistematizat şi rafinat într-o formă independentă de luptă neînarmată.
Cam în acest timp, a sosit preotul Chin Gen Pin în Japoina.
În timpul restauraţiei Meinji (1868) şi ulterior, artele japoneze s-au demodat şi au fost ignorate, jujutsu având de suferit în acelaşi sens.
Cel care a fost preocupat de repunerea în drepturi a jujutsului a fost maestrul JIGORO KANO BUNGAKUSHI, întemeietorul judoului modern. El s-a născut la 18 octombrie 1860, în oraşul Mikage din Japonia.
Împreună cu câţiva devotaţi care-i împărtăşeau entuziasmul pentru păstrarea artelor tradiţionale japoneze, au închiriat o clădire în templul EISHOGI din Tokyo, unde au stabilit prima sală de JUDO-KODOKAN.
Dintre toate numele atribuite tehnicilor de jujutsu în perioada Tokugawa şi transmise până în vremea sa (Yawara, Jujutsu, Judo, Taijitsu, Torite, Koshimowari, Kogusoku, Kempo, Hakudo, Shubaku), maestrul Jigoro Kano a ales cuvântul JUDO; această alegere a fost făcută după multă gândire.
Kano dorea să imprime studenţilor lui adâncul înţeles şi spirit înglobat în judo, şi nu numai tehnica ce putea fi stăpânită prin antrenamente şi studiu.
Jigoro Kano susţinea că: „Judo trebuie să fie tratat ca şi o cultură: fizic, mintal şi moral”. El a continuat spunând: „în 1882 eu am constituit un JUDO-KODOKAN, asimilând toate calităţile găsite în toate şcolile de jujutsu şi formulând o metodă de instruire în conformitate cu învăţăturile ştiinţei moderne. În aceasta, eu nu am acordat o importanţă exclusivă laturii de competiţie a exerciţiilor, aşa cum a fost cazul mai înainte, ci am tins spre combinaţie de exerciţii de luptă cu antrenarea minţii şi corpului”.
Din jujutsu, care era greu accesibil şi totodată compus din procedee periculoase, dureroase, uneori chiar mortale – şi în acelşi timp care necesitau un timp îndelungat pentru învăţare, cu multă grijă şi minuţiozitate – kano a ales procedeele care nu lezau integritatea corporală.
Procedeele de jujutsu erau utile în condiţii de luptă, aşa cum am mai arătat, dar nu şi pentru întreceri sportive. Plecând de la acest lucru, Kano, împreună cu renumitul medic german Ervin Beltz, profesor la Universitatea impreială din Tokyo, creează un nou sistem de exerciţii de luptă, „cu antrenarea minţii şi corpului”, aşa cum a arătat el însuşi.
Având în vedere înaltele calităţi morale înglobate în judo, şi alegând simbolul „DO” pentru numele artei sale, Jigoro Kano a început să predea judo ca o formă morală şi fizică a luptei neînarmate.
La fondarea Kodokanului nu existau decât 9 membri. Prin anul 1900 numărul lor era de ordinul miilor, iar în prezent depăşeşte un milion.
În scurt timp de la fondarea Judo-Kodokanului, Kano a intrat în atenţia unor personalităţi din Înalta Administraţie a guvernului Japonez.
În câţiva ani el a fost numit Preşedinte al Înaltei Academii, care avea responsabilitatea supravegherii programei de educaţie fizică în şcolile japoneze.
În acest timp Jigoro Kano s-a străduit să includă judoul ca unul dintre sporturile necesare în programa de educaţie fizică, lucru care a reuşit curând. Se zice că la introducerea oficială a judoului în Japonia, şi la recunoaşterea lui de către guvern, o contribuţie deosebită a avut-o demonstaţia de judo făcută de către maestrul de jujutsu Ikosuke Totsuka din oraşul Tsiba, împreună cu elevul său Sato, în sala de festivităţi a universităţii imperiale, în faţa unei asistenţe din care făceau parte şi membri ai guvernului.
Totsuka, care preda jujutsu poliţiştilor din Tsiba, a fost chemat în acest scop de însuşi Jigoro Kano şi de Ervin Beltz, demonstraţia sa producând o frumoasă impresie asupra asistenţei.
Primul mare triumf al lui Kano a fost în anul 1902, când l-a trimis pe cel mai iscusit coleg al său, Yamashita, să-l instruiască pe robustul preşedinte Theodore Rooswelt în arta „luptei corp la corp”. Curând, judoul avea să străbată lumea.
Povestiri şi legende despre omul mic care îl învinge pe cel mare au străbătut mereu lumea, fie prin intermediul scrisorilor, fie prin viu grai de la marinarii care călătoreau din port în port şi care considerau arta flexibilităţii cu mult superioară forţei brute.
Rudyard kipling, vorbind despre temperamentul violent al lui jack-Englezul când acesta era sub influenţa alcoolului, scria în London Times cam prin 1892: „El era mereu nemulţumit de poliţiştii japonezi (oricărui poliţist japonez i se cerea să aibă cunoştinţe practice de judo), cărora li se plătea un dolar pentru fiecare marinar vagabond pe care îl aduceau la Curtea Consulară. Jack spune că mici indivizi îl opreau în mod intenţionat să se întoarcă pe corabie, şi apoi, cu o artă diabolică şi cu şireticluri de luptă foarte îndemânatice, îl duceau la justiţie”.
La începutul anului 1900, un val de emigranţi au dus cu ei spre Statele Unite ale Americii şi cunoştinţele lor de judo, înfiiţând, oriunde se instalau, numeroase DOJO (sală de antrenament – „loc de meditaţie”).
Franţa a intrat în contact cu judo cam în acelaşi timp. În 1905 un club de jujutsu a fost stabilit la paris, şi câţiva ani mai târziu un student francez al Kodocanului a înfiinţat un club de judo. Atât judo cât şi jujutsu au prins foarte repede şi au atras foarte mulţi începători. Conducerea a luat-o clubul de jujutsu până în anul 1932-1933, când jigoro Kano a făcut o vizită în Franţa. El a ţinut conferinţe, a făcut multe demonstraţii în faţa unor nobilităţi franceze şi a lăsat în urma sa câţiva dintre cei mai iscusiţi discipoli ai săi, pentru a îngriji de spiritul judoului.
Nu putem trece mai departe fără a sublinia numele unuia dintre cei mai însemnaţi promotori ai judoului în Franţa, maestrul japonez Mikinosuke Kawaishi, care a avut contribuţii la dezvoltarea acestui sport atât pe plan practic, cât şi teoretic ( prin lucrările sale de specialitate, dintre care menţionăm „Ma metode de Judo”).
Este demn de subliniat că Mikinosuke Kawaishi a fost directorul tehnic al federaţiei franceze de specialitate. Tot în jurul anului 1900 judoul apare şi în Marea Britanie, sub forma iniţială de jujutsu, predat de maeştrii japonezi corpurilor poliţieneşti. De remarcat aici maestrul japonez Koizumi, care are un aport substanţial la introducrerea şi răspândirea judoului în Anglia şi care a adus o contribuţie deosebită la dezvoltarea lui prin lucrări de specialitate ca „My study of judo”.
Dar visul pe care Jigoro Kano îl purta în inima sa atunci când a fundamentat regulile Judo-Kodokanului şi când îşi imagina o lume care să fie legată printr-un spirit de camaraderie între sportivi, nu a putut fi realizat cât timp el a fost în viaţă.
Jigoro Kano Bungakushi moare în anul 1938, în vârstă de 78 de ani, pe bordul vasului Hikawa Maru în ruta de la Seattle la Yokohama, la întoarcerea sa din Cairo, unde reprezentase Japonia la ultima întrunire a Comitetului Olimpic Internaţional (C.I.O.).
În continuare, judoul a fost predat în Japonia în două mari şcoli, unde scopurile lui erau promovate în strictă conformitate cu idealurile formulate de Jigoro Kano. Una din aceste şcoli era Kodokanul din Tokyo, cealaltă Budokai din Kyoto.
Cel de-al doilea război mondial a dat o puternică lovitură judoului, atât în japonia cât şi în alte ţări în care era practicat. Astfel, în America 72000 de persoane de origine japoneză au fost trimise în rezervaţii speciale, Kendo (scrima japoneză) şi judo fiind interzise în mod oficial. Numai în urma unor insistente apeluri ale conducătorilor judoka s-a dat permisie practicării limitate a judoului în rezervaţii.
Situaţia în Japonia era la fel de grea. Instructorii de judo erau forţaţi să predea Atemi-Waza şi alte forme nocive ale jujutsului.
Principiile morale încorporate în judo, visate de Kano, au sucombat în vârtejul războiului. Consecinţele războiului au dat, de asemenea, puţine speranţe chiar şi discipolilor judoului lui Kano. Forţele de ocupaţie au interzis practicarea vreunei activităţi marţiale în şcolile Japoniei şi timp de aproape 5 ani, judo a devenit doar un subiect de conversaţie. Deşi, s-a permis ca judo să fie predat în mod particular în şcolile de poliţie, numărul participanţilor a scăzut în mod rapid. Curând, mulţi dintre maeştrii au fost nevoiţi să părăsească judoul, angajându-se în profesii banale, iar popularitatea de care se bucura una dintre cele mai vechi arte indigene scădea din ce în ce mai mult.
Cu timpul însă, interdicţia asupra practicării judoului a fost ridicată, iar mulţi dintre soldaţii forţelor de ocupaţie s-au întors în ţara lor cu multe cunoştinţe de judo. Aceasta s-a petrecut cam prin anul 1951, an în care se ţine şi primul Campionat Internaţional de Judo, în Franţa, la Paris; acest lucru face să crească din nou popularitatea judoului.
În anii care au urmat, judoul a fost răspândit în întreaga lume şi a câştigat o popularitate pe care nici chiar Jigoro Kano nu ar fi putut să o prevadă. La aceasta au contribuit şi campionatele mondiale ţinute în anii 1956 şi 1959 la Tokyo şi cel din anul 1961 de la Paris.
Multe ţări şi mai cu seamă America şi Franţa, au invitat o serie de instructori japonezi care să ajute la îmbunătăţirea şi la stimularea dezvoltării judoului, în toate direcţiile.
În Olanda, Haku Machigami a reuşit să dea la iveală elevi ca Anton Geesing, campion al lumii la judo şi câştigătorul medaliei de aur la Olimpiada din 1964 de la Tokyo.
Oamenii din diferite ţări au început să privească judoul nu ca pe un mănunchi de lovituri periculoase, ci ca pe o formă dinamică şi sănătoasă de exersare a minţii şi corpului.
La noi în ţară, mai sunt încă mulţi dintre cei care cred ca judoul este „arta de a şti să loveşti fără drept de apel”, sau „de a şti să faci inofensiv un adversar prin câteva figuri”.
Victoria olandezului Anton Geesing asupra japonezului Kaji Sone la Campionatele Internaţionale de Judo din 1961 de la Paris, urmată de victoria asupra lui Kaminaga la Olimpiada din 1964 de la Tokyo, a dat semnalul încetării dominaţiei japoneze asupra judoului.
Demn de remarcat în acest sens este şi faptul că tot la Olimpiada de la Tokyo, locurile III – IV au fost ocupate de categoria uşoară de la sovieticii Oleg Stepanov şi Aron Bogoliubov, iar la categoria grea aceleaşi locuri au fost împărţite de sovieticii Chikviladze şi Knodze.
În ochii întregii lumi judoul a fost stabilit ca un adevărat sport internaţional.
În majoritatea ţărilor socialiste judoul a pătruns adânc şi cunoaşte o rapidă ascensiune. Rezultatele remarcabile pe plan internaţional au avut U.R.S.S., R.D.G., Cuba şi Polonia.
Odată cu includerea judoului la Jocurile Olimpice de la Tokyo din 1964 şi ca sport permanent olimpic începând cu Olimpiada de la Munchen din anul 1972, nu mai este nici o îndoială că judoul şi-a fixat o poziţie permanentă printre sporturile majore ale lumii.
Istoria ne-a arătat întotdeauna că supravieţuirea unui sport sau arte nu este garantată de popularitatea pe care acestea le au la un moment dat. Viitorul său este legat de valorile morale încorporate în scopurile pe care acel sport şi le propune. Viitorul judoului va depinde de nivelul la care vor fi instruiţi elevii în principiile de bază ale acestui frumos sport.pentru aceasta, trebuie ca fiecare din noi să aibă în minte cuvintele lui Jigoro Kano, rostite cu puţin timp înainte de moartea sa: „Scopul unui antrenament sistematic în judo nu este numai acela de a dezvolta un corp puternic şi sănătos, ci de a crea, de asemenea, într-un om sau o femeie, un control perfect asupra minţii şi corpului şi de a-l ( de ao ) face gata să preîntâmpine orice eveniment neprevăzut, fie el accident sau atac”.
2. Apariţia şi dezoltarea judoului în ţara noastră
În ţara noastră judo apare sub forma iniţială de jujutsu. În anul 1928, maestrul japonez Keishichi Ishiguro vizitând O.N.E.F.-ul (Oficiul Naţional de Educaţie Fizică) împreună cu reprezentanţii delegaţiei Japoniei în România, primeşte a preda lecţii de jujutsu aici câteva luni.
Unul dintre elevii săi, prof. Teacă Emilian, continuă răspândirea jujutsului la noi în ţară, predând cursuri studenţilor de la I.E.F.S. şi ofiţerilor elevi de la I.M.E.F., între anii 1928 – 1935, pentru care scrie şi prima carte românească despre jujutsu ci caracter de auto-apărare intitulată „Arta apărării personale”; ulterior, predă cursuri la I.N.E.F. până în anul 1947.
În anii ce urmează, jujutsu este predat numai în armată şi miliţie, evoluţia sa fiind întreruptă.
Primele secţii de judo cu caracter sportiv au luat fiinţă în anul 1957 sub conducerea prof. Florian Frazzei, la liceele Spiru Haret şi I. L. Caragiale din Bucureşti.
În anul a958, în cadrul S.S.E. din Bucureşti ia fiinţă o secţie de judo – prima şcoală românescă de judo şi pepinieră de instructori sportivi şi arbitrii în acest domeniu. Acestă secţie de judo a fost condusă şi instruită tot de prof. Florian Frazzei. De altfel, judo ca sport îşi semnează acum prima sa carte de vizită în România şi prima formă de introducere oficială (judoul fiind recunoscut ca sport de C.C.F.S.).
În acelaşi timp, antrenorul Botez Mihai scoate primele serii de judoka la asociaţia sportivă muncitorească „Vagonul Arad”.
Acum apar şi primele întâlniri sportive (amicale) de judo, între cele două secţii (desfăşurate la Bucureşti şi Arad).
Ulterior, judoul se răspândeşte atât în capitală cât şi în alte părţi ale ţării, fiind predat de cei care au practicat acest sport sau de unii entuziaşti în acest sport.
În capitală apar secţii de judo la: „Asociaţia Sportivă Vulcan” de pe lângă fabrica Vulcan, sub conducerea antrenorului Gotelet Vasile, la „Asociaţia Sportivă I.O.R.” de pe lângo fabrică I.O.R., sub conducerea inginerului Urmă Liviu, la „Asociaţia Sportivă Agronomia” de pe lângă N. Bălcescu, sub conducerea prof. Avram Ion, iar în 1961 în cadrul Institutului de cultură fizică, sub conducerea studentului Bogdan Constantin.
Ceva mai târziu se înfiinţează şi alte secţii de judo în diferite oraşe ale ţării, conduse de foşti judoka absolvenţi ai S.S.E. nr. 2 din Bucureşti (şi ulterior absolvenţi ai unor facultăţi), sau ai Institutului de Cultură Fizică, respectiv la: Mediaş, Timişoara, Craiova, Roman, Deva, Cluj, Iaşi etc.
Nu putem să nu remarcăm şi aportul adus la dezvoltarea judoului la noi în ţară de către Hîtru Dumitru de la catedra de atletică grea a I.E.F.S. – Bucureşti. Organizarea multor competiţii interne şi internaţionale se datorează sprijinului său.
Între anii 1964 – 1968 judoul cunoaşte o perioadă de stagnare, datorată dezinteresului instructorilor ca urmare a lipsei prelungite de organizare oficială a acestui sport (respectiv lipsa unei federaţii de specialitate care să conducă şi să organizeze dezvoltarea acestui sport, lucru pentru care mulţi promotori au luptat ani în şir). Visul tuturor s-a văzut realizat în luna Mai a anului 1968, când a luat fiinţă Federaţia Română de Judo, avându-l ca preşedinte pe generalul Marinescu Paul şi ca secretar general pe prof. Muraru Anton.
Lucrurile căpătând un caracter organizat, judoul a înflorit foarte repede şi a cunoscut numeroase satisfacţii pe plan intern şi internaţional, cum ar fi înfiinţarea diviziei „A” pe echipe sau numeroasele medalii obţinute de sportivii noştri în competiţii internaţionale.
Valoarea educativă a judoului prezintă multiple aspecte. Un prim aspect îl descoperim în ritualul „salut”, care are o semnificaţie de respect deosebit, purtat maestrului, partenerului de lucru, adversarului etc. El are o valoare educativă deosebită şi s-a transmis sub cele două forme: salutul de jos, din genunchi (ZAREI) şi salutul din picioare (RITZUREI). Aceste forme de salut au un caracter ceromonios, inoculează un respect deosebit pentru tot ce ţine de judo şi în viaţa cotidiană, ceea ce-i conferă o valoare educativă extraordinară.
Un alt aspect educativ etse legat de igiena individuală şi colectivă. Având în vedre că în acest sport se practică cu picioarele descălţate, sportivii sunt educaţi în a respecta normele de igienă individuală şi colectivă, atât la antrenamente cât şi la competiţii (să aibă picioarele bine spălate, să umble cu papuci în afara sapţiului de antrenament sau de luptă, să aibă permanent unghiile tăiate scurt etc)
Tot în educaţia igienică a sportivilor intră şi faptul că fiecare sportiv este obligat să aibă grijă de curăţenia costumului (judogi).
Tot referitor la aspectul educativ al judoului, ne putem referi şi la complexitatea problemelor de acordare şi respectiv obţinere a gradelor de clasificare sportivă şi a centurilor colorate. Pe acastă linie se educă la judoka voinţa şi ambiţia de a lucra pentru a-i ajunge pe cei avansaţi, de a se perfecţiona şi autodepăşi continuu. În acelaşi timp, celor bine pregătiţi şi cu rezultate valoroase în competiţii li se vor acorda clasificarea sportivă şi centura colorată corespunzătoare, li se vor recunoaşte calităţile dovedite (selecţia într-unul din loturile R.S.R. fiind forma supremă şi visul oricărui sportiv), cu stima cuvenită. Pentru a nu deveni un lucru dăunător, acestor sportivi trebuie însă a li se educa modestia, indiferent de gradul de măiestrie atins sau de performanţa realizată (trebuie cooptaţi totodată pentru a-i ajuta pe cei rămaşi în urmă).
Privind latura pregătirii, judoka învaţă procedeele tehnice, acţiunile tehnico-tactice etc., nu în mod mecanic, ci conştient, înţelegând ceea ce face, de ce face aşa şi nu altfel (şi aşa trebuie să lucreze cu sportivii), pe baza principiului pedagogic al conştientizării procesului instructiv-educativ. În felul acesta, se dzvoltăla sportivi capacitatea de a discerne aficacitatea celor învăţate, capacitatea de gândire şi anticipare, de anliză a situaţiilor concrete de luptă şi de rezolvare rapidă etc.
Lupta propriu-zisă educă la sportivi voinţa de a învinge, curajul, stăpânirea de sine, calmul, capacitatea de a suporta durerea în anumite cazuri, capacitatea de a şti permanent situaţia de luptă ( cine este în avantaj), capacitatea de a rezolva eficient situaţiile ivite etc; într-un cuvânt, un ansamblu de calităţi psihice deosebit de necesare şi în viaţa cotidiană. În acelaşi timp, ea educă o înaltă conştiinţă şi acel simţ al comportării morale faţă de adversar, fiecare având grijă să nu pericliteze niciodată sănătatea şi integritatea corporală a celuilalt.
Un alt aspect educativ se referă la faptul că judoka trebuie educaţi spre a fi cinstiţi, recunoscând înfrângerea printr-o apreciere reală şi gândită a întreg ansamblului luptei.
Valoarea aplicativă a judoului reprezintă două aspecte. Primul este cel al pregătirii pentru competiţii, din care decurge aspectul profilactic al întăririi sănătăţii şi măririi capacităţii de muncă a sportivilor. Al doilea se materializează prin înarmarea sportivilor cu mijloace necesare pentru rezolvarea unor situaţii diferite de sportul competiţional; de aici şi atestarea lui ca al doilea în rândul sporturilor necesare tineretului în vederea pregătirii pentru apărarea patriei (după tir), ceea ce-i conferă pe deplin valoarea aplicativă.
Din punct de vedere al valorii sale constructive, judoul îndeplinşte cerinţa de bază a sistemului nostru de educaţie fizică şi sport, aceea de a da societăţii oameni sănătoşi, bine dezvolatţi fizic şi psihic şi cu o capacitate de muncă mărită.
Angrenând în procesul de antrenament marile funcţiuni, solicitând sistemul neuro-muscular şi viscerali, judoul întăreşte sănătatea sportivilor şi le măreşte capacitatea fizică şi intelectuală, precum şi cea de muncă.
În cadrul antrenamentelor de judo – ştiinţific planificate şi metodic organizate – se dezvoltă la sportivi toate calităţile motrice:
- viteza (calitate motrică de bază în judo), sub toate formele ei;
- rezistenţa generală şi specifică, ca o necesitate a antrenamentului sportiv contemporan;
- forţa, necesară în majoritatea ramurilor sportive;
- detenta (forţa – explozivă), cheia succesului procedeelor tehnice;
- îndemânarea, solicitată intens în procesul instructiv şi care solicită la rându-i gândirea în competiţii;
- mobilitatea, cerută de învăţarea şi perfecţionarea întreg ansamblului tehnico-tactic.
Dar judoul dezvoltă şi coordonarea mişcărilor, orientarea în spaţiu şi echilibrul, prin solicitările numeroase în direcţia sistemului neuro-muscular şi aparatului vestibular.
Toate acestea, fiind deosebit de necesare şi utile la locul de muncă şi în viaţa cotidiană, se poate desprinde valoarea constructivă a judoului.
Ca valoare estetică, judoul prezintă mai multe aspecte. În primul rând, el dezvoltă la sportivi gustul pentru frumos şi capacitatea de a aprecia frumosul, mai ales în direcţia mişcărilor specifice, a execuţiilor tehnice şi tehnico-tactice.
Atât timp cât un procedeu tehnic (sau o acţiune tehnico-tactică) nu va fi executat corect, nu va avea eficacitatea corespunzătoare, ceea ce-l va obliga pe judoka să depună efort şi interes în această direcţie. Odată însuşit corect şi perfecţionat prin multe ore de antrenament, procedeul tehnic respectiv îl va răsplăti pe sportiv, dându-i acea satisfacţie sufletească pe care o poate cunoaşte numai cel „de pe care a curs multă transpiraţie ca să- stăpânească”.
Aici contribuie în bună măsură frumuseţea execuţiilor „maestrului” sau a celor puşi de acesta (de regulă cei mai bine pregătiţi, cu centuri superioare) să demonstreze un anumit procedeu tehnic sau acţiune tehnico-tactică.
Un alt aspect estetic al judoului stă în frumuseţea demonstraţiilor prearanjate, KATA, prin care doi judoka îşi demonstrează măiestria. Eleganţa mişcărilor şi execuţiilor se obţin aici printr-o muncă intensă, cu multă dăruire şi prelungită în timp.
Tot ca valoare estetică a judoului menţionăm şi eleganţa mişcărilor şi postura frumoasă ce o dezvoltă la judoka acest sport, atât în deplasarea pe saltea cât şi în viaţa de toate zilele.
Ca un ultima spect al valorii estetice a judoului menţionăm faptul că el formează, atât la băieţi cât şi la fete, un corp proporţionat, bine dezvoltat şi cu linii frumoase.
Ca o concluzie, subliniem că valoarea judoului în cadrul educaţiei fizice, relevată prin cele expuse, iese şi mai pregnant în evidenţă dacă problemele tratate vor fi raportate la numărul mare de tineri ce solicită înscrierea, fapt care-i conferă acestui sport aspectul sportului de masă, cu toate valorile sale pe tărâm social şi individual.
Bibliografie
Ştefănuţ, Stelian – „Antrenamentul sportiv în judo”, Editura Scrisul Românesc, 1983, Craiova.
